Calatoria incepu cu un tipat de copil, de parca ar fi fost tipatul desertaciunii. Apoi, duhul, care asistase la procesul plamadirii acestei mogaldete de lut, privi cum casa-i de tarana se inalta tot mai mult, castigand in destoinicia raportarii la tot ceea ce se intampla sub soare.
Cand tarana prinse a umbla si a gandi, duhul o indemna sa-nvete si sa cunoasca, sa adune tot ce putea apuca cu pumnii si sa cantareasca tot ce incapea in minte, in nadejdea ca, prin ea, el va reusi sa dea de capat rostului calatoriei.
Intr-un tarziu, duhul se vazu obligat sa recunoasca implcabilul adevar:
Cand mi-am pus inima sa cunosc intelepciunea si sa ma uit cu bagare de seama la truda pe care si-o da omul pe pamant - caci omul nu vede somn cu ochii, nici zi, nici noapte,- am vazut atunci toata lucrarea lui Dumnezeu, am vazut ca omul nu poate sa patrunda ce se face subt soare; oricat s-ar trudi el sa cerceteze, tot nu va putea afla; si chiar daca inteleptul ar zice ca a ajuns sa inteleaga, tot nu poate sa gaseasca (Ecl. 8:16-17)
"O desertaciune a desertaciunilor" -ingana duhul cu naduf.
O, desertaciune a desertaciunilor, totul este desertaciune si goana dupa vant...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu