Au fost zile cu ploi şi nori grei, nesfârşiţi peste sufletele noastre obosite..
Anxietatea a cuprins totul: de la tocul de la uşă până la ultimul fir de nisip din mine ..
Priveam cerul închis c-o uşă de plumb de deasupra mea şi mă întrebam " Ce prevesteşti, de ce eşti aşa tăcut, închis ,mort..?? Trăiam sentimentul că soarele a murit, de aceea nu mai revenea din lumea lui cea noua.. Dar azi, azi când toate bănuielile, tot tumultul nopţilor au devenit un ţipăt şi-o sfâşiere ..azi când adevărul nu mai este doar o părere ..e şi nu poate fi şters,nici îmblânzit.. azi a strălucit acel soare crezut mort ..peste nebunia din mine .. Şi oare, să fie doar un anotimp pierdut, ireversibil ?
Las ochiul stâng să se înece în plânsul lui, trag peste mine vuietul mării mele şi cântecul pescăruşilor eliberaţi din coliviile lor, agăţ în cui această ramă a durerii, încui cu degetul meu în formă de cheie, inima aceasta pribeagă ..mă ferec, mă-ntunec
Toamna te-ai stins ptr mine ...din mine.
Rămâi cu bine, nu te-am cunoscut niciodată..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu