I parte duhul şi tărâna

Dumnezeu, Făcătorul, trimise duhul- este vorba de ceea ce avea să devină duhul meu, al omului- să colinde sfera deşertăciunii lucrurilor de sub soare. În clipa în care acesta sosi, se înfăşură de grabă în trupul ce urma să-i fie casă şi închisoare pe toată durata acestei călătorii. La început, unirea cu ţărâna în plămădire paru duhului a fi un lucru ciudat şi curiozitatea îl îndemnă să mai rămână. Apoi, simţind strâmtoarea privatoare de libertate a ţărânii, duhul încercă să scape din stransoarea ei. Dar truda îi fu zadarnică.

Urmară cele nouă luni de pregătire pentru lunga călătorie, timp în care, ocrotiţi în pântecele zămislitor, cei doi aveau să facă cunoştinţă unul cu celălalt şi să cadă la învoială pentru a începe împreună această lungă călătorie. Că doar merg, oare, doi împreună fără să se fi înţeles înainte?
Duhul şi tărâna de Beniamin Faragau- I parte

Vei plange mult...

Vei plange mult, ori vei zambi?
Eu
nu ma caiesc,
c-am adunat in suflet si noroi-
dar ma gandesc la tine.
Cu gheare de lumina
o dimineata-ti va ucide-odata visul,
ca sufletul mi-asa curat,
cum gandul tau il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plange mult atunci ori vei ierta?
Vei plange mult ori vei zambi
de razele acelei dimineti,
in care eu ti-oi zice fara umbra de cainta:

'Nu stii,
ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi?'
Lulu Blaga

Un septembrie nesfârşit

Au fost zile cu ploi şi nori grei, nesfârşiţi peste sufletele noastre obosite..
Anxietatea a cuprins totul: de la tocul de la uşă până la ultimul fir de nisip din mine ..
Priveam cerul închis c-o uşă de plumb de deasupra mea şi mă întrebam " Ce prevesteşti, de ce eşti aşa tăcut, închis ,mort..?? Trăiam sentimentul că soarele a murit, de aceea nu mai revenea din lumea lui cea noua.. Dar azi, azi când toate bănuielile, tot tumultul nopţilor au devenit un ţipăt şi-o sfâşiere ..azi când adevărul nu mai este doar o părere ..e şi nu poate fi şters,nici îmblânzit.. azi a strălucit acel soare crezut mort ..peste nebunia din mine .. Şi oare, să fie doar un anotimp pierdut, ireversibil ?
Las ochiul stâng să se înece în plânsul lui, trag peste mine vuietul mării mele şi cântecul pescăruşilor eliberaţi din coliviile lor, agăţ în cui această ramă a durerii, încui cu degetul meu în formă de cheie, inima aceasta pribeagă ..mă ferec, mă-ntunec
Toamna te-ai stins ptr mine ...din mine.
Rămâi cu bine, nu te-am cunoscut niciodată..

Da, a venit ..